Biserici vechi şi „noi” (2)

Cum se explică succesul Bisericii Primare, când totul îi era împotrivă şi ce învăţăm de aici

Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”. (Faptele apostolilor 2:42)

constantino-y-la-iglesia-primitivaPrivind vremurile prezente din perspectiva celor trecute, concluzia la care am ajuns în articolul precedent era că pentru a fi obiectivi, va trebui să mergem la origini, adică la Biserica primară.

Cum se explică succesul Bisericii când totul şi toţi erau împotriva ei? Biserica creștină și-a început activitatea într-un climat de opoziție și persecuție. Împotriva apostolilor şi a primilor creştini convertiţi s-au ridicat practic toată lumea şi toate ideologiile politice sau religioase şi vreau să amintesc câteva:

          Împotriva Bisericii era chiar şi logica umană, care nu putea să asimileze un mesaj care propovăduia pe cineva care a înviat din morţi şi în felul acesta ne mântuieşte.

          Împotriva Bisericii s-a ridicat vehement sistemul religios evreiesc, cu ceremoniile şi regulile lui complicate, multe avându-şi baza mai mult în tradiţie decât în legile deuteronomice. Pentru ei afirmaţia că Isus este Fiul lui Dumnezeu, era considerată o blasfemie, iar clica preoţească şi cea rabinică şi-a folosit toată influenţa politică şi socială pentru a-i anihila pe creştini.

          Împotriva Bisericii era şi Imperiul Roman, care era de fapt autoritatea ultimă în acele vremuri. Nici ei nu puteau concepe şi accepta pretenţiile despre o nouă Împărăţie şi nici ca cineva să se ridice deasupra Cezarului însuşi care se considera divin.

          Împotriva Bisericii erau şi conceptele etico-morale greceşti, romane sau chiar şi cele evreieşti, dacă facem trimitere la acele afirmaţii ale lui Isus din Predica de pe Munte – aţi auzit că s-a zis celor din vechime …. dar Eu vă spun … 

          În Biserică au apărut mai târziu conflicte de ordin doctrinar şi ecleziastic (de conducere), pe care unele persoane au încercat să le speculeze, cu scopul de a o distruge.

Şi totuşi, în ciuda tuturor acestor dificultăți reale, evidente și persistente, puse în faţa ei, Biserica a crescut continuu. Unii experţi, precum profesorul de Noul Testament, menonitul Allan Krider, ne asigură că Biserica a crescut de la 20 000 de credincioşi de la sfârşitul secolului I, la aproximativ 20 de milioane (10 % din populaţia Imperiului Roman), în jurul anului 313 d. H. când Constantin cel Mare a emis Edictul de la Milano, prin care asigura libertate creştinismului (sursa AICI).

Care este secretul şi unde este cheia care ne deschide uşa succesului Bisericii în vremurile de la început? Aş vrea să privim la patru dintre acestea, fără a avea pretenţia că am epuizat subiectul:

1.      Învățătura promovată de Biserică – care se baza pe două concepte: persoana lui Hristos şi lucrarea lui Hristos. Primul, privitor la persoana lui Hristos, pleca de la premisa că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu care a înviat din morţi (Romani 1:1 – 4). Cel de al doilea, se baza pe faptul că omul este vinovat înaintea lui Dumnezeu şi prin jertfa lui Hristos, păcatul omului este ispăşit, iar omul prin credinţă poate beneficia de iertare şi apoi mântuire (1 Cor. 15:1 – 7; Efeseni 2:1 – 9). Această învăţătură a fost piatra de căpătâi pe care s-a dezvoltat Biserica, de aceea Pavel declară: „Şi din pricina aceasta sufăr aceste lucruri; dar nu mi-e ruşine, căci ştiu în cine am crezut”. (2 Timotei 1:12)

 2.      Unitatea Bisericii – care i-a făcut pe apostoli puternici şi eficienţi în lucrare, împlinind astfel rugăciunea Domnului Isus din Ghetsimani: „Mă rog ca toţi să fie una …… pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis”. (Ioan 17:21). Aceasta nu înseamnă că între primii creştini nu au apărut disensiuni şi divergenţe. Unitatea cere două lucruri: voinţă şi motivaţie şi aceste două elemente le găsim întotdeauna în Biserica Primară. Ei au ştiut să pună pe primul loc interesul Bisericii care era predicarea Evangheliei pentru mântuirea oamenilor şi aceasta în detrimentul interesului propriu sau de grup.

O cauză pentru care luptăm întotdeauna va cere unitate, iar exemplele din istorie ne confirmă acest lucru. Diviziunile care au apărut mai târziu în cadrul Bisericii nu au făcut altceva decât să o slăbească din interior, lucru ce a cauzat daune serioase Evangheliei. Când vorbim de unitatea Bisericii, trebuie să avem în vedere şi cadrul în care aceasta este funcţională; pe de o parte învăţătura biblică (doctrinară) şi pe de altă parte, etica biblică. Cu alte cuvinte, nu putem accepta o învăţătură greşită de dragul unităţii şi nici nu putem tolera păcatul, din acelaşi motiv.

3.      Morala Bisericii – care presupune un comportament etic după cel promovat de Hristos în Predica de pe Munte. Acest lucru reprezintă faţa vizibilă a Bisericii în lume, iar Domnul Isus este foarte categoric în această privinţă când afirmă: „să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei” (Ioan 13:34-35).

Etica lui Isus Hristos, preluată de Biserică, nu a fost pe placul stăpânirii (evreieşti sau romane), care se complăceau în promiscuitate şi duplicitate. Cazul  lui Ioan Botezătorul care se confruntă cu Irod Antipa din motive morale şi pentru care a plătit cu viaţa (Luca 3:18 – 20); predica lui Pavel în faţa dregătorului roman Felix căruia îi vorbea despre neprihănire, despre înfrânare şi despre judecata viitoare (Faptele Ap. 24:25); şi discursul Domnului Isus în faţa fariseilor, pe care îi acuza de făţărnicie, nedreptate şi violenţă (Matei 23:13 – 36), ne întăresc convingerea privind cerinţele Domnului Isus din punct de vedere etic şi de faptul că Biserica a făcut din aceasta practica ei de fiecare zi.

O scrisoare din prima jumătate a secolului II, trimisă de Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei, împăratului Traian, confirmă valorile etice ale Bisericii: „ …. Îşi recunosc vina sau greşeala de a se fi adunat într-o zi anume înainte de a se lumina de ziuă pentru a se ruga lui Hristos ca unui zeu şi de a se uni toţi prin acelaşi jurământ, dar fără scopuri rele, de a nu comite furt, adulter, de a nu-şi călca niciodată cuvântul şi de a nu trăda îcrederea acordată. Apoi au obiceiul de a se separa şi de a se aduna iar pentru a mânca împreună”.

 4.      Lucrarea Duhului Sfânt – care vine să confirme că lucrarea Bisericii nu era de obârşie omenească. Au mai fost înainte şi alţi învăţători care au dat sfaturi bune şi i-au îndemnat pe oameni la un comportament moral, dar în afara câtorva discipoli credincioşi care i-au urmat şi a unor documente scrise şi în parte păstrate până în vremurile moderne, nu a mai rămas nimic. Un rabin înţelept din acea vreme, pe nume Gamaliel, în a cărui şcoală a fost educat Saul din Tars, i-a sfătuit pe cei ce reprezentau autoritatea evreiască, să nu mai persecute pe creştini deoarece: „ ….. Dacă încercarea sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va nimici; dar dacă este de la Dumnezeu, n-o veţi putea nimici. Să nu vă pomeniţi că luptaţi împotriva lui Dumnezeu”. (Faptele apostolilor 5:33-39)

Practic vorbind, dacă lucrarea Bisericii era doar o lucrare a oamenilor, ar fi fost sortită eşecului încă din start. Dar nici Evanghelia şi nici Biserica nu erau lucrări ale oamenilor, Domnul Isus fiind cel care a afirmat: „ …. pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui” (Matei 16:18).

Toate cele spuse până aici sunt de o importanţă deosebită şi nu pot fi separate, trunchiate sau lăsate deoparte. Toate luate împreună, au contribuit ca Biserica să crească şi să ajungă într-o perioadă relativ scurtă să domine lumea civilizată de atunci. Libertatea creştinismului în Imperiul Roman şi apoi oficializarea Bisericii, a avut părţile ei bune, dar de aici încolo aceasta va stagna şi apoi va intra în declin.

De ce are nevoie Biserica din ziua de azi, este un subiect ce va trebui să-l abordăm într-un articol viitor, în care vom conclude această serie intitulată „Biserici vechi şi noi”.

Un gând despre „Biserici vechi şi „noi” (2)

  1. Si a mai fost un factor foarte important care a facut sa creasca biserica primara, frica de Domnul, care a fost accentuata prin stirpirea pacatului da la radacina (ex. Anania si Safira). Pacatul nu a fost ascuns sub pres, cum se face in zilele noastre, ci a fost descoperit public, ca nu cumva sa mai indrazneasca cineva sa pacatuiasca. Frica de a fi descoperiti, a oprit pe multi in savirsirea sau trairea in pacat, asa ca Evanghelia a putut fi vestita cu putere de cei ce erau in slujba Lui. Astazi, biserica acopera pacatul, ca sa nu faca de rusine lucrarea ei, dar uita ca ascunzind pacatul se murdaresc miinile, iar rugaciunile si jertfele nu mai sint primite, ba mai mult, devin o uriciune inaintea celui ce este Sfint. Ca Dumnezeu sa lucreze din nou in comunitatile noastre religioase, este nevoie de o capitulare, sac si cenusa, altfel nu este nici o sansa. Daca cineva va intelege, ca nimic „intinat si spurcat” nu va intra in Imparatia Lui si se va face curatirea de sus in jos (adica incepind cu cei din frunte) s-ar putea ca Dumnezeu sa se mai indure, daca nu, El se va folosi de pietre si isi va face slujitori de foc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s